Sapte zile = O saptamana

Astazi, pe la ora 22:45 imi pleaca trenul spre Timisoara. Orasul in care m-am nascut, orasul in care fara sa-mi dau seama am mers la gradinita, orasul care pentru mine o sa fie mereu singura mea alinare, orasul in care se afla majoritatea familiei mele. De data asta nici prin cap nu-mi trecea ca eu o sa petrec vacanta in Timisoara...nici un gand micut si firav nu mi-a trecut prin cap. Sa nu credeti ca nu ma bucur. Pentru mine vacanta asta este perfectiunea intruchipata. O sa-mi revad bunicii, mi-a fost dor de ei. Si cand ma gandesc ca sunt deja batrani, nu mai au forta pe care o aveau inainte, nu mai au puterea de a trece peste orice, sentimentele lor devin din ce in ce mai acute, imi vine sa plang. Acesti doi oameni mi-au fost alaturi de fiecare data, au avut grija de mine si mi-au dat o educatie. Fara ei nu as fi ajuns atat de departe. Acum, probabil va ganditi de ce nu a fost mama cea care a facut toate acestea. E simplu, ea a trebuit sa lucreze pentru bani. Banii care se duceau pe mancare, haine si alte lucruri ca sa fiu eu fericita. Deci nu o invinuiesc, chiar deloc. O iubesc pentru ca mi-a dat viata si cel mai important, ca ma intelege mai bine ca nimeni. Este mama. Am incheiat subiectul despre sentimente, nu de alta, dar dam in lucruri destul de personale.
Momentan, abia astept sa ma urc in tren si sa incep sa-mi citesc noua carte. Cititul imi relaxeaza mintea, ma duce intr-o lume necunoscuta plina de liniste sau haos...
Mai multe amanunte cand ma intorc.